RADACINI

canis lupus

Omul se putea împrieteni cu un lup, dar nimeni nu putea îmblânzi cu adevărat unul. – Dansul dragonilor, George R.R. Martin

Lupul din Carpaţi face parte din familia Canidae, alături de patrupede precum vulpea, şacalul şi câinele. Masculul se numeşte lup, femela se numeşte lupoaică, puiului i se spune pui de lup, iar atunci când depăşeşte vârsta “copilăriei” şi porneşte cu părinţii la vânătoare i se spune lupan.

Lupul năpârleşte în martie – aprilie, când părul lung de iarnă cade, iar cel nou începe să crească încet, atingând finalul dezvoltării în septembrie – octombrie. Femela este ceva mai mică, mai delicată, cu craniu mai ascuţit. Masculul are corpul mai viguros şi fruntea mai lată.

Perioada de împerechere este în decembrie – februarie. Între masculi au loc lupte pentru obţinerea „favorurilor” lupoaicei. În cazul în care unul dintre exemplare este rănit grav şi nu supravieţuieşte, el este mâncat de semenii lui.

Lupul ca simbol mitologic este prezent în cultura multor popoare, el fiind ambivalent. Fie apare ca lupul alb solar – protectorul, căruia i se opune licantropul (vârcolacul) – devoratorul lumii (lunii).

Sinonim cu sălbăticia, lupul este atât un simbol al luminii, soarelui şi focului pentru că vede în întuneric, dar şi al demonilor care sălăşluiesc în ascunzişuri.

Amerindienii adorau acest animal deoarece îl considerau puternic, devotat, în care se putea transforma și omul dacă avea tăria necesară.

În mitologia chineză îl regăsim drept creatorul dinastiilor chineze şi mongole, în ipostaza lupului albastru ceresc, paznicul palatului ceresc. Caracterul polar pe care îl capătă în mitologia chineză se datorează faptului că lupul a fost atribuit nordului. Şi japonezii îl invocă uneori în calitate de apărător în faţa altor animale.

Nenumărate alte semnificaţii, de-a lungul timpului, s-au legat de existenţa acestui animal. Faptul că a trecut din realitate în mit cu o asemenea bogăţie de înţelesuri denotă că omul a fost fascinat de imaginea lui, transformându-l în călăuză, iniţiator, lumină (alteori în întuneric), spirit sacru, duşman al apariţiilor demonice, semn al timpului, al curajului, al tainei, al victoriei, temut, dar şi respectat. Unul dintre animalele emblematice din istoria şi mitologia mai tuturor spaţiilor culturale.

Lupul ca simbol în mitologia românească ocupă un loc privilegiat, fiind valorificat în balade, basme, legende sau cântece ritualice. De cele mai multe ori, cu o semnificaţie pozitivă – frate al omului; călăuză din lumea cu dor, vremelnică, în cea veşnică, fără dor. Stăpân, protector al marilor praguri ale existenţei. La români, marea bogăţie de creaţii folclorice consacrate lupului se explică şi prin faptul că era animalul totemic al dacilor.

În diverse mituri româneşti şi universale, lupul este asociat parţial şi puterilor malefice. Există în anumite zone din România legende despre pricolici – oameni-lup. Se credea că oamenii cu adevărat răi se transformau în pricolici după moarte și continuau să le facă rău altor oameni nevinovați. De asemenea, pricolicii sunt cunoscuți în lumea vie ca și copii făcuți între rudele de gradul I și II care se nasc cu coadă sau două „cucuie” în cap.

Romulus Vulcănescu, în Mitologie română, dar şi în Măştile populare, pornind de la o informaţie consemnată de Herodot, arată că, la un anumit trib dacic de la nord de Dunăre – neurii – veneraţia faţă de lup ca animal totemic, se manifesta şi prin faptul că, o dată pe an, fiecare dintre neuri se metamorfoza în lup, timp de câteva zile, pentru a se pătrunde de spiritul animalului. Acest aspect s-a păstrat în basme sau chiar în obiceiuri legate de anumite sărbători religioase creştine, suprapuse peste fondul vechi traco-dacic.

Astfel, până în ziua de astăzi, se conservă în folclor şi în calendarul religios, mai multe Zile ale lupului.

Sărbătorile de la sfârşitul lunii noiembrie şi începutul lunii decembrie (Filipii de Toamna, Filipul cel Mare, Ovidenia, Santandrei, Noaptea Strigoilor, Zilele Bubatului, Moş Nicolae) formează un scenariu ritual de înnoire a timpului. Unele dintre ele sunt închinate lupului. Se sărbătoreau în perioada formării haitelor şi împerecherii lupilor, adică între Lăsatul Secului de Crăciun – 14 noiembrie şi Noaptea Strigoilor (Sf. Andrei) – 30 noiembrie.

Începând cu Sfântul Petru de iarnă (16 ianuarie), dată consemnată în Calendarul creştin şi ca Cinstirea lupului („Lanţul lui Sf. Petru” sau „Nedeea Lupilor”) când Sfântul Petru, protector al acestui animal, îi stabileşte hotarele. Apoi la Sfântul Petru de vară (29 iunie), ce sărbătoreste Soborul lupilor, zi în care se crede că Sfântul Petru adună lupii într-un anume loc, de obicei la o răscruce, şi le împarte de mâncare dintr-o pâine/ prescură care nu se mai sfârşeşte, le dă boabe de năut, ca să le potolească foamea.

Chiar dacă nu mai suntem ciobani, agricultori, nu mai locuim la sate, nu mai locuim nici măcar pe lângă locurile în care ne-am născut, asta nu înseamnă că ne-am uitat originile. Totul este adânc însămânţat în noi. Fie că suntem conștienți de asta, fie că nu, există în noi acel alean, acea dorinţă de ajustare, de linişte, care poate fi satisfăcută câteodată doar prin înţelegere.

| surse |

românia-natura37

jurnalul

0 Ganduri

Raspunde