JURNAL

jurnal de capitan – februarie 18

Imi e atat de usor sa presupun ca ziua de maine va veni necontenit, ca va voi avea nenumarate ocazii sa simt frigul in obraji, sa vad un rasarit de soare cu dinti,  sa ma uit in ochii celor  dragi. Dar in realitate, cine stie cat de fragil este totul? Cine stie cat nisip a mai ramas de scurs in clepsidra?

In realitate, apucam sa ne dam seama cat de adanc am fost prinsi in transa amanarii, cand e prea tarziu. Nu vreau sa fiu omul usor de prins in vraja psihicului colectiv a zilei de maine.

La sfarsit, este putin probabil ca o sa stau sa ma intreb daca am terminat oare toate sarcinile de pe lista mea de lucru. La sfarsit, nu cred ca mai conteaza nici bucatile de suflet pierdute, nici fantomele trecutului, nici siguranta in care am trait, nici slujba, nici lucrurile materiale. La sfarsit, vor conta doare momentele traite cu inima salbatica si actele radicale de compasiune.

O sa vina o zi cand nu o sa mai pot sa privesc, sa ating, sa impartasesc momente cu cei pe care ii iubesc sau sa vad universul intr-o picatura de ploaie.

Asa ca pana atunci, o sa fac tot ce imi sta in putinta sa ajut pe cine pot atunci cand e doare, sa ascult si sa inteleg o lume care e din ce in ce mai suparata, sa folosesc cuvinte mai frumoase, sa scap de judecata.

Sa traiesc misterul asta scandalos de a fi o fiinta umana sesnsibila, vie si conectata la cei din jur.

Articole pe aceeași temă

0 Ganduri

Raspunde