ESENTIALE RADACINI

Brâncuși. Esența lucrurilor.

Simplitatea nu este un țel în artă, dar ajungi fără voie la ea pe măsură ce te apropii de sensul real al lucrurilor– Constantin Brâncuși

Arta modernă este discutată, admirată, recunoscută și uneori incriminată din diferite motive; dar are o calitate definitorie care de obicei se remarcă ca un punct de fascinație sau controversă – nu arată „real”.

Arta modernă din secolul XX clar nu poartă o asemănare fizică totală cu subiecții săi. Iar conform sculptorului Constantin Brâncuși, conceptul de a fi “real” este mult mai mult decât a arăta natural. Această idee a fost centrală pentru munca sa și este ceea ce l-a făcut atât de controversat în timpul său și atât de importantă pentru evoluția sculpturii.

Brâncuși s-a născut în 1876 în România rurală. Tatăl său era țăran, iar Brâncuși a crescut în mod distinct în afara tradiției Europei Occidentale, în care mulți dintre colegii săi erau înrădăcinați. De-a lungul întregii sale vieți, a fost altfel – de la sandalele pe care le purta, până la felul în care își făcea părul sau muzica populară pe care o asculta. În mod similar, lucrările sale de artă nu au urmat stilul predecesorilor săi occidentali. S-a rupt de tradiția academică și a ajutat la modelarea principiilor modernismului radical, reductiv și nereprezentativ, trăsături atât de admirate și prețuite în ziua de astăzi.

Pe vremea lui Brâncuși, critica artei convenționale a pus accentul pe asemănarea (fizică) cu realitatea. Brâncuși a lucrat împotriva convenției, creând forme neașteptate care au sfidat aproape comic formele sugerate de titlurile lor. Pasărea măiastra (1923) și Prințesa X (1916) nu aduc foarte mult cu o pasăre sau prințesă. Cel puțin nu cu unele convenționale. Dar, potrivit lui Brâncuși, acesta era lucrul care face sculpturile sale veritabile.

Realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esența lucrurilor.”

Astăzi, Brâncuși este unul dintre cei mai faimoși sculptori ai secolului al XX-lea, stabiliți ferm în canoane. Casa de licitație Christie’s a vândut opera Tânăra sofisticată (1928/1932) la un preț record de 71 milioane de dolari, iar sculpturile artistului sunt mereu elementele centrale ale marilor expoziții din Londra, New York, Viena, etc.

Dar publicul nu a îmbrățișat întotdeauna operele lui Brâncuși. În 1927, un ofițer vamal a refuzat să recunoască Pasărea măiastră ca pe o operă de artă, încercând să impună taxa vamală de 40% aplicată de obicei unor obiecte de bucătărie. Potrivit legii fiscale americane, sculpturile au fost definite că “reproduceri prin sculptură sau turnare, imitații ale obiectelor naturale, în special a formei umane“. Brâncuși a continuat să lanseze plângeri legale care să determine instanța și publicul să-și reconsidere ideile despre artă.

Este adevărat că definiția sculpturii a fost literalmente bătută în piatră dinaintea lui Brâncuși. Lumea nu a fost pregătită pentru viziunea să, pentru că nimic nu era asemănător niciunei sculpturi din ultimele câteva sute de ani. Artiști precum Michelangelo au uimit lumea cu priceperea lor tehnică, încercând să recreeze forma umană cât mai aproape posibil de realitate. “Am văzut îngerul în marmură“, a remarcat Michelangelo, “și am sculptat până l-am eliberat“.

Sculpturile lui Brâncuși sunt mai puțin angelice și probabil păreau mai puțin impresionante, pentru că nu avea aceeași tehnică ca predecesorii lui. Dar nu pentru că Brâncuși nu avea abilități excepționale de sculptor. Pentru un scurt timp, el a fost ucenicul sculptorului francez Auguste Rodin, iar la începutul carierei sale a fost lăudat pentru lucrările sale impecabile făcute după anatomia umană.

Decizia artistului de a crea sculpturi non-reprezentative a fost o alegere artistică deliberată și îndrăzneață. Și spre deosebire de mulți alți sculptori de dinaintea lui, Brâncuși nu s-a bazat pe realizarea turnărilor. A modelat fiecare sculptură individual cu propriile sale mâini și unelte, ceea ce înseamnă că lucrările care poartă același nume sau care explorează același motiv, sunt defapt unice.

Margit Pogany, cea care a inspirat sculptura sfidătoare antirealistă denumită Domnișoara Pogany (1912), a vorbit despre experiența de a fi muza lui Brâncuși. “De fiecare dată a început și a terminat un nou bust în lut“, a scris ea. “Fiecare dintre busturi era frumos și reprezenta o minunată minciună. De fiecare dată râdea și îl arunca înapoi în cutia de lut.” Sculptura finală, în schimb, era un tip ciudat de portret: un ovoid mare, cu brațe nedefinite, pleoape mari care se odihnesc; doar caracteristicile de bază ale capului unei femei.

Un lucru care ar pretinde că reproduce natura ar fi doar o copie“, a spus Brâncuși. “Încerc să obțin un efect spiritual“. El nu vedea frumusețea sculpturii ca fiind situată în recrearea formei fizice, ci mai degrabă în dezvăluirea unui ceva invizibil. El credea că există mai mult decât o singură cale de a reprezenta adevărul în lucruri.

Această idee este deosebit de frapantă atunci când vizionează și merge fizic în jurul unor lucrări precum Peștele (1926). “Se comportă mai mult ca un pește, decât să pară unul“, a remarcat Paulina Pobocha, cea care a condus expoziția de la muzeul MoMa, New York. Datorită culorii și spiralei marmurei, a formei ovale plate și a finisajului foarte lustruit, sculptura lui Brâncuși este literalmente inoportună, schimbându-se și concentrându-se ca o minunăție care străbate apele.

Unele dintre ideile preferate ale lui Brâncuși erau incredibil de abstracte – de exemplu Coloana infinitului (1918), cu geometria ei înclinată și unghiulară, indica posibilitatea repetării infinite. Uitându-te la sculptură în persoană, e ușor de înțeles că Brâncuși a făcut, de fapt, rezumatul infinitului mai ușor de digerat.

S-a întâmplat ceva minunat când am adus această piesă în spațiul galeriei“, a spus Pobocha. “Iluminatul face posibil să se vadă calitățile suprafeței stejarului și să se vadă cât de articulate și deliberate sunt striațiile.” Brâncuși a folosit întotdeauna materialul și suprafața lui pentru a crea formele atât de expresive ale sculpturilor sale. Detaliile au avut întotdeauna o mare importanță.

Unul dintre cele mai bune exemple este sculptura sa din 1916, Sărutul (o bucată de piatră reprezentând doi îndrăgostiți care se îmbrățișează). Sculptura poartă același titlu ca o piesă de-a lui Rodin din 1882, care este atât de reală, încât piatra pare să se înmoaie. Dar nu există decât o modalitate de a compara cele două sculpturi – ele arată că fiind din lumi complet diferite.

Tom Lubbock, criticul de artă de la ziarul The Independent, a scris despre cele două lucrări, în tandem, și a expus erorile încercării de a identifica sculptura “mai bună” sau de care din ele reprezintă mai bine ideea de sărut. “Pe lângă Rodin, Brâncuși pare absurd; absurd de brut și inarticulat. Și lângă Brâncuși, Rodin pare absurd; absurd de grandios și explicit. Ce este sublim și ce este ridicol, asta este doar o problemă de gust.” Cu versiunea lui a Sărutului, Brâncuși nu a încercat să depășească tehnica lui Rodin sau să arate că sculptură lui reprezintă mai bine doi tineri care se sărută. În schimb, a forțat oamenii să vorbească despre o bucată de marmură și ce înseamnă pentru un privitor să înțeleagă două forme îmbinate în piatră.

Lui Brâncuși i-a plăcut să îl citeze des pe poetul francez Nicolas Boileau, și spunea “Rien n’est beau que la vrai” – Nimic nu este frumos, decât ceea ce este adevărat. Prin lucrările sale, Brâncuși evidențiază faptul că este nedrept, sau poate chiar imposibil, să căutăm o definiție a ceea ce este frumos sau adevărat. Sculpturile lui comunică acest mesaj necontenit, tuturor care vor să vadă și să audă.

Sursa foto : Pinterest.

Articole pe aceeași temă

0 Ganduri

Raspunde