când bunătatea înlocuiește ignoranța

Planeta noastră este un fir de praf singuratic în marele întuneric cosmic care ne învăluie. În anonimatul nostru, în toată această vastitate, nu există niciun indiciu că ajutorul va veni din altă parte ca să ne salveze de noi înşine. – Carl Sagan

În cazul în care nu suntem extrem de atenți, ne osândim singuri reținând idei definite pe baza unor preconcepții. Preconcepțiile, la rândul lor, se bazează pe ceva total diferit de noi înșine. Ar trebui să îi onorăm pe cei din jurul nostru într-un mod în care grația autonomiei proprii să ne permită descoperirea reciprocă. Dar cum găsim în noi înșine capacitatea și disponibilitatea să onorăm diferențele, când tot ce vedem în jur este numai ignoranță și bigotism în credințe, periculoase atât pentru propria noastră persoană, cât și pentru structura societății?

La această întrebare a încercat să răspundă Carl Sagan (9 noiembrie 1934 – 20 decembrie 1996) în capitolul al 17-lea din Lumea si demonii ei – Știința ca lumina în întuneric, cu inteligența și generozitatea spiritului său caracteristic. În capodopera publicată la scurt timp înainte de moartea sa, Sagan ne-a dat știința ca unealtă a democrației și indispensabila “trusă de detectare a înșelătoriilor“.

Sagan analizează modul în care putem aduce convingerea și compasiunea în discuțiile în contradictoriu, cu cei care nu sunt de acord cu noi și ne atacă credințele. Deși abordează problemele particulare ale pseudo-științei și superstiției, argumentul său elegant și empatic se aplică oricărei forme de ignoranță și bigotism. El explorează modul în care putem fi siguri și înrădăcinați în adevăr și rațiune atunci când ne confruntăm cu ideologii periculoase, dar și de o intenție umană și compasiune pentru a înțelege temerile și anxietățile profunde, din care apar credințe nerezonabile.

El scria:

Când ni se cere să jurăm în tribunalele americane că vom spune adevărul, întregul adevăr și nimic altceva decât adevărul“, ni se cere imposibilul. Este pur și simplu dincolo de puterile noastre. Amintirile noastre sunt greșite; chiar si adevărul științific este doar o aproximare; și suntem ignoranți în aproape tot ce știm despre Univers.

[…]

Dacă se aplică în mod consecvent, știința impune în schimbul darurilor multiple o anumită sarcină oneroasă: suntem obligați, indiferent cât de inconfortabil ar fi, să ne evaluăm în mod științific pe noi înșine și instituțiile noastre culturale – să nu acceptăm fără criticism orice ni se spune; să depășim speranțele, orgoliile și credințele neexprimate; să ne vedem pe noi înșine așa cum suntem cu adevărat… Pentru că puterea explicativă este atât de mare, odată ce ai înțeles rațiunea științifică, ești dornic să o aplici peste tot. Cu toate acestea, în cursul căutării profunde în noi înșine, putem contesta noțiuni care ne oferă confort în fața terorilor lumii.“

Sagan mai scrie că suntem puternic atașați, ba chiar definiți de credințele noastre, deoarece ele trasează realitatea noastră și sunt elementare pentru noi înșine. Astfel, orice provocare a credințelor noastre de bază tinde să se simtă ca un atac personal. Acest lucru este la fel de adevărat pentru noi înșine, ca și pentru cei care au convingeri opuse – aceasta este condiția umană. El analizează modul în care putem reconcilia simțul nostru de neprihănire intelectuală cu măreția noastră umană:

În felul în care scepticismul este uneori aplicat la problemele de interes public, există tendința de a micșora, de a condamna, de a ignora faptul că, înșelați sau nu, suporterii superstiției și ai pseudoscienței sunt ființe umane cu sentimente reale. Scepticii încearcă să-și dea seama cum funcționează lumea și care este rolul nostru în ea. Motivele lor sunt în multe cazuri în acord cu știința. Dacă cultura lor nu le-a dat toate instrumentele de care au nevoie, haideți să ne temperăm critica cu bunătate. Nici unul dintre noi nu este complet echipat.”

Dar bunătatea, avertizează Sagan, nu înseamnă consimțământ. Există cazuri, cum ar fi atunci când ne confruntăm cu bigotism și discursuri de ură, în care trebuie să confruntăm și să criticăm aceste credințe dăunătoare, deoarece “orice consimțământ tacit va încuraja [persoana] data viitoare și orice disensiune viguroasă îi va provoca data viitoare să se gândească de două ori.“

Cea mai mare degradare a rațiunii, susține Sagan, se produce când lăsăm convingerile noastre rezonabile să alunece în neprihănirea de sine.

Deficiența majoră pe care o văd în mișcarea sceptică constă în polarizarea sa: noi împotriva lor – ideea că avem monopol asupra adevărului, că ceilalți oameni care cred în toate aceste doctrine stupide sunt blestemați; că dacă ești sensibil ne vei asculta. Iar dacă nu, ești dincolo de achitare. Acest lucru este neconstructiv. O abordare plină de compasiune, care de la început recunoaște rădăcinile umane ale pseudo-științei și superstiției, ar putea fi mult mai larg acceptată. Dacă înțelegem acest lucru, atunci, desigur, simțim incertitudinea și durerea răpitorilor sau a celor care nu îndrăznesc să plece acasă fără să se consulte cu horoscoapele lor, sau cu cei care își pun speranțele în cristalele din Atlantis.“

Punctul central al lui Sagan este că noi, oamenii, suntem cu toții tulburați de frică, de anxietate și de incertitudine; iar în căutarea de a deveni noi înșine, uneori ne ancorăm în ideologii iraționale și ignorante care oferă certitudine și stabilitate, oricât ar fi ea de iluzorie. Pentru a-i înțelege pe cei care cedează unor astfel de refugii false, Sagan cere “compasiune pentru spiritele înrudite într-o căutare comună“.

Imaginându-și o societate capabilă să cultive atât o gândire critică, cât și bunătatea, insistența lui Sagan asupra rolului și responsabilității mass-media rezonează astăzi în mod deosebit:

Atât scepticismul, cât și capacitatea de a ne pune întrebări sunt abilități care necesită rafinament și practică. Împreunarea lor armonioasă, în mintea fiecărui elev, trebuie să fie un obiectiv principal al educației publice. Mi-ar plăcea să văd această fericire domestică portretizată în mass-media, în special în televiziune: o comunitate de oameni care lucrează împreună – plini de întrebări, deschiși în fața fiecărei noțiuni, fără să renunțe la nimic decât dintr-un motiv întemeiat, dar în același timp cerând standarde stricte de dovezi. Și aceste standarde să se aplice cu cel puțin la fel de multă strictețe față de ceea ce le consideră drag, cât și față de ceea ce sunt tentați să respingă cu impunitate.“

Lumea și demonii ei rămâne unul dintre cele mai importante lucrări intelectuale ale secolului trecut. Aceasta îl recomandă pe Sagan în știință și spiritualitate, pe lângă celelalte instrumente ale sale pentru gândirea critică și pe lângă minunata adaptare animată a faimosului sau monolog din Un palid punct albastru. Viziune asupra viitorului omenirii în spațiu.